ZEN

Ma stiu de cand eram mica. Ma stiu cat de ''cusuroasa'' sunt. Am talentul asta deosebit de gasi noduri in papura, de a vedea negrul de sub unghii, de a vedea reversul medaliei , pe scurt i can always find something to bitch about.
Am fost asa de cand ma stiu, mai sunt si altii asa, i-am vazut, i-am intalnit - unii mi-au devenit prieteni de plans amarul si de impartasit anxietati.
Ieri ma uitam pe fereastra si m-a traznit ca de ceva timp incoace trebuie sa fac un efort sa gasesc lucruri de care sa ma plang.
De vreo luna sunt fericita. O fericire calma, calda parca revarsata asupra mea ca o galeata cu apa, ma inconjura si merge cu mine peste tot. E un sentiment straniu, aproape neverosimil. O simt, si ma intreb uneori daca nu cumva e ceva in neregula cu mine, pentru ca nu am vreun motiv precis pe care sa-l fac vinovat de fericirea asta.
Nu sunt euforica- altfel m-as banui de vreo boala, de vreo tumora pe creier sunt pur si simplu calma. Pentru o persoana care sufera de anxietate generalizata si care a fost obisnuita sa se ingrijoreze de toate nimicurile este ca si cum i-ai lua din carca tot pietroiul lui Sisif. Ieri ma gandeam si ma minunam cum de ma simt asa. Am reluat ca de obicei motivele anxietatilor mele, le-am trecut rapid in revista , si fara sa le mai analizez, le-am lasat acolo, cu semne de intrebare cu tot si m-am apucat sa visez la cat de frumos poate fi Parisul in luna Mai.
Ma suspectez de inconstienta, dar undeva in mine parca s-au linistit furtunile, si desi plutesc in continuare in deriva, am certitudinea ca voi reusi in tot.
De unde atata siguranta nu stiu. Dar parca nimic nu mai e urgent, nimic nu mai e catastrofic, nimic nu pare a fi fara rezolvare.
O fi rau doctore?:)