Psihiatrici

Pacientii psihiatrici sunt poate unele dintre cele mai mari provocari ca medic.
Desi ancorata in realitate destul de bine, nu pot gasi o explicatie plauzibila pentru cei ce halucineaza. Asta pentru ca am convingerea ca realitatea este o masura subiectiva cu care apreciem lumea din jur precum si pe cea interioara.
Asadar unui om care vede copii alergand in jurul lui, sufletul meu nu ii poate explica rational de ce copiii respectivi nu exista cu adevarat.
Sigur ca putem defini realitatea ca o suma a materialului perceput cu toate cele cate simturi cu care suntem echipati( ce vedem, mirosim, atingem, auzim) dar halucinatiile sunt exact o distorsionare a acestor simturi, si atunci cum as puteam contrazice o astfel de realitate doar pentru simplul motiv ca nu o percep si eu la fel?
Avem insa ceea ce se cheama norme, si legi ale majoritatii. Avem statistici si limite trasate. Dar dincolo de toate astea ma intreb totusi daca lumile in care pacientii nostri traiesc nu sunt oare la fel de reale ca si cele ale noastre?
Diferenta ar fi ca majoritatea sunt invalidante, sau mai bine zis incompatibile cu restul lumilor noastre. Majoritatea distorsionarilor au un impact negativ asupra vietii si conduc de cele mai multe ori spre suicid .DE CE? O sa revin cu noi framantari

scurt

M-au fascinat intotdeauna oamenii.
Mi se par creaturi atat de complicate si atat de diferite incat nu ma pot plicitisi niciodata de ei. Imi par fiinte paradoxale si fragile , inaintand prin viata cu atitudine de nemuritori dar carand dupa ei spaime nastrusnice unele imbracand dimensiuni de-a dreptul fanstastice.
Inarmati cu planuri si cu dorinte merg pe carari intortocheate , impiedicandu-se in ei insisi sau de alti oameni , ridicandu-se si mergand mai departe, altii oprindu=se debusolati si asteptand noi idei....altii privind inapoi...
In tot furnicarul asta miscandu-se neuniform, brownian, ii simt de cele mai multe ori orbi si singuri.

no title

In time I believe but its only an illusion

Puse paharul jos si mai privi inca o data fumul din camera. Stia peretii pe dinafara , stia fiecare bucata de podea toate desi nu erau ale ei le stia pe de rost asa cum iti stii propriul corp. Doar gandurile se impiedicau natange , franturi de fraze si de idei se ingramadeau in diferite colturi , in diferite limbi , fara vreo treaba .

ZEN

Ma stiu de cand eram mica. Ma stiu cat de ''cusuroasa'' sunt. Am talentul asta deosebit de gasi noduri in papura, de a vedea negrul de sub unghii, de a vedea reversul medaliei , pe scurt i can always find something to bitch about.
Am fost asa de cand ma stiu, mai sunt si altii asa, i-am vazut, i-am intalnit - unii mi-au devenit prieteni de plans amarul si de impartasit anxietati.
Ieri ma uitam pe fereastra si m-a traznit ca de ceva timp incoace trebuie sa fac un efort sa gasesc lucruri de care sa ma plang.
De vreo luna sunt fericita. O fericire calma, calda parca revarsata asupra mea ca o galeata cu apa, ma inconjura si merge cu mine peste tot. E un sentiment straniu, aproape neverosimil. O simt, si ma intreb uneori daca nu cumva e ceva in neregula cu mine, pentru ca nu am vreun motiv precis pe care sa-l fac vinovat de fericirea asta.
Nu sunt euforica- altfel m-as banui de vreo boala, de vreo tumora pe creier sunt pur si simplu calma. Pentru o persoana care sufera de anxietate generalizata si care a fost obisnuita sa se ingrijoreze de toate nimicurile este ca si cum i-ai lua din carca tot pietroiul lui Sisif. Ieri ma gandeam si ma minunam cum de ma simt asa. Am reluat ca de obicei motivele anxietatilor mele, le-am trecut rapid in revista , si fara sa le mai analizez, le-am lasat acolo, cu semne de intrebare cu tot si m-am apucat sa visez la cat de frumos poate fi Parisul in luna Mai.
Ma suspectez de inconstienta, dar undeva in mine parca s-au linistit furtunile, si desi plutesc in continuare in deriva, am certitudinea ca voi reusi in tot.
De unde atata siguranta nu stiu. Dar parca nimic nu mai e urgent, nimic nu mai e catastrofic, nimic nu pare a fi fara rezolvare.
O fi rau doctore?:)

Shoes

Am o manie. Pantofii. Eu si inca alte cateva milioane de femei de pe lumea asta simt nevoia sa cumpar multi multi multi pantofi.
In ultima vreme aproape ca nu exista sa ies la cumparaturi si sa nu ma intorc cu vreo pereche de incaltari.
De la bascheti colorati , sport shoes pe care ii port o data pe an( nefiind prea sportiva de felul meu) sandale cu cureluse, pietricele, pantofi cu toc fara toc, balerini cu fundite, colorati in toate culorile pamantului, pantofi de lac, pantofi cu bareta sau fara, cu sireturi, pantofi barbatesti sau cu motive brodate , papuci de plaja sau de casa ba inca uneori si sosete - pe scurt cam orice fel de chestie care vine in pereche si se poate pune in picioare-toti la un loc imi fac viata mai vesela si dulapul din ce in ce mai neincapator.
Prietenii imi spun ca am o problema, Freud sau vreun alt psihanalist probabil ar avea cu siguranta o parere despre asta gasindu-mi vreun nod in papura sau vreo nevoie pe care incerc sa o compensez.

Prefer sa ma gandesc ca toata mania asta a mea se asorteaza cu dorinta mea de a umbla mult prin lume si lumi si ca pantofii sunt mijlocul cel mai simplu si mai frumos de a ajunge la destinatie.
O explicatie putin fantezista putin a la Vrajitorul din Oz, dar cred ca in final e doar o pasiune .
In plus nu mi-a placut niciodata sa colectionez timbre:)